Să povestim despre o ultimă frustrare, aia cu cărţile, revistele pe care dragii noştri educatori, învăţători, profesori ni le bagă pe gât. Restrângându-mă la exemplul personal, este vorba despre educatoarea piticei mele, graţie căreia, de când a început grădiniţa anul acesta, am adunat un vraf de reviste din topul naţional al publicaţiilor pentru preşcolari. Ori cel puţin aşa se autointitulează o parte dintre ele.
Totul a început cu „cartea generaţiei PRE”, la sugestia elegantă a doamnei educatoare. Cu avânt, nevoie mare, am parcurs întreaga revistă cu pitica mea, i-am citit de vreo trei ori aceeaşi poveste în care o gaşcă de animale sfârşea moralizator prin a împărţi frăţeşte o nucă şi a durat vreo trei zile până ce pitica a şi învăţat poezioara de pe prima pagină. Nu m-a răbdat sufletul să omit performanţa fetei cu prima ocazie când am discutat cu educatoarea, însă reacţia acesteia mi-a atârnat plumb exaltării de părinte: „nu, că noi nu învăţăm la gradiniţă poeziile din revista aceasta, însă vă recomand o alta, este foarte bună, iat-o!”. Ok. Cum altfel, o cumpăr. Citim poveştile dintr-însa, aflăm că nicăieri nu-i ca acasă, divagăm despre unicitatea fiecărui „acasă” sau oricare alt loc, dar n-apucăm s-o epuizăm că mai apare o revistă. Ş-apoi al doilea număr din prima, cea a generaţiei PRE. Urmată de una cu girafa, precursoare a alteia cu personaje de poveste şi, mai nou, un set de patru caiete de lucru ce au costat aproape 30 de lei, însă acestea, recunosc, utile.
Toate au coperţi cu ilustraţii după care salivează orice copil, unele dintre ele vin însoţite de câte o jucărie simplă, un pix cu luminiţe, plus-uri irezistibile pentru cei mici. Iar educatoarea le arată mai întâi copiilor, astfel încât, atunci când ies cu ele ţinându-le strâns la piept şi implorând insistent părinţii să le cumpere, acestora din urmă le vine mult prea greu a-i refuza. E ca şi cum educatoarea le-ar întinde în faţă platouri cu dulciuri şi le-ar spune luaţi şi mâncaţi, dacă vor şi părinţii voştri, care nu-s de faţă.
Da, e minunat ca şi acasă copiii să înveţe, să li se citească poveşti şi să aibă teancuri de reviste de colorat. Înţeleg că nu e obligatoriu să le cumpăr, că nu-mi sunt impuse, însă numărul revistelor, suma banilor daţi pe acestea, frecvenţa lor şi modul – îndrăznesc să spun – perfid prin care sunt constrânsă să le accept sunt exagerate.
În altă ordine de idei, treaba cu revistele pentru cei mici sunt afaceri inteligente. Fiind cumpărate direct din grădiniţe, şcoli şi nu de pe rafturile librăriilor, genul acesta de publicaţii fac concurenţă neloială acelora care nu ajung în mâna părinţilor, dintr-a copilului, a cadrului didactic şi distribuitorului. Poate traseul e şi mai scurt. Acasă îndrăznim să trântim uşa în nasul agentului de vânzări cu super răzătoarea, însă cine se pune rău cu dascălul propriului copil, în grija căruia îl lasă zilnic? Discursul persuasiv al primului e apă de ploaie pe lângă simpla recomandare a cadrului didactic. De ce aceste reviste, materiale auxiliare şi nu altele, dat fiind faptul că nu toate sunt avizate de Ministerul Educaţiei Naţionale sau nu sunt adaptate curriculumului oficial? Pentru că şi aici, în inocentul univers al preşcolarilor sau celor din ciclul primar, se întind tentaculele unor edituri ale căror afaceri prosperă şi prosperă, pe spinarea părinţilor. Primesc cu deschidere recomandarea cadrului didactic, dar prefer să iau revista dintr-o librărie, alături de subînţelesul bon fiscal. (Case de marcat pe catedră, ahahaha!)
